loader image

Sunt țintuite în scaunul rulant, iar lucruri obișnuite pentru noi, cum ar fi: mersul la muncă, la o plimbare, sunt pentru ele un chin. Cu toate acestea, nu s-au descurajat. Din contra, cu atâta optimism fac față provocărilor, încât sunt pentru oricine adevărate lecții de viață.

Adela Postolachi este medic de familie în satul Terebna din raionul Edineț. De mai bine de 14 ani are grijă, din scaunul rulan, de sănătatea consătenilor săi.

ADELA POSTOLACHI: A fost complicat pentru că, în primul rând, în interiorul instituției era foarte greu de ajuns. Erau praguri, denivelări. Ca să ajungi în interior, era un chin. Pacienții erau foarte curioși. Unul stătea la primire, unul deschidea ușa și al treilea mai ridica și capul să vadă ce, cum deservesc eu aici, ce minuni fac.

Uneori, pentru a se deplasa, folosește bandaje și orteze, și se sprijină de barele metalice ale unui premărgător.

ADELA POSTOLACHI: Acesta e un fel de mers improvizat. La chemări.  Îmi place foarte mult să merg. După o zi obositoare, dacă fac măcar jumate de oră de mers, e super. 

În 2007, vara, am avut un traumatism. Am căzut de la înălțime, care foarte mult mi-a marcat viața, mi-a schimbat-o atât în plan personal, cât și profesional. Și a trecut o perioadă oarecare, având tratamente, reabilitarea și am revenit treptat la serviciu. Măcar că era și dizabilitatea, trebuia să mă lupt cu anumite momente neplăcute în starea în care eram și trebuia și în plan profesional să cresc.

La început, pacienții erau sceptici, iar unii dintre ei cu greu au acceptat un medic în scaun rulant.

ADELA POSTOLACHI: Pur și simplu, veneau și spuneau că: „Eu îmi doresc să fiu la alt medic”. Da, au fost care contra și pro, dar treptat s-au acomodat. Vroiau să mă cunoască, cine sunt și ce tratamente voi aplica. Pur și simplu, am fost ca o necunoscută, brusc venită și cu dizabilitate. Deci, a fost așa, cam dificil.

În scurt timp, în fața Centrului medical a fost construită o rampă.

ANA POSTOLACHI-CASIAN, asistentă medicală, mama Adelei: Cu materiale de acasă. Tot, tot, tot. Primăria – nimic. Ia, uitați-vă, au făcut două rânduri de trotuare, dar aici… Puțin de vorbit. Mi-e rușine să audă toată lumea. Nimic. Un pai. Pietrișul din prejurul Punctului, cu mâinile noastre, am chemat niște oameni, ajutor și l-am înșirat. Să nu vină bolnavii, că era bolhac cu apă. Când ploua, Doamne-Doamne, ce era. Și noi am adus, și am așezat cu mâinile, cu lopețile am plombat. Prima a fost la noi. Pe urmă, la adunări au ridicat întrebarea și a apărut la Primărie și la câteva magazine. La farmacie nici astăzi nu-i, dar e tare greu. 

De fapt, responsabil de acest punct medical este Centrul de Sănătate Publică din raionul Edineț.

OLEG GUȚAN, șeful Centrului de Sănătate, Edineț: Clădirea nu avea rampă, fiindcă asta-i o clădire care nu era folosite pentru Oficiul Medicilor de Familie. Asta-i o clădire care a fost cândva, pe vremuri, a sovhozului, colhozului. Nici nu mai știu ce era. – Și, atunci, dacă nu era rampă, de ce nu a fost construită? – Nu au fost surse, nu au fost surse financiare, cred că. 

Nici rampa din fața primăriei, construită acum șase ani, nu rezolvă, întru totul, accesul persoanelor în scaun rulant. Totuși, acest sat din Edineț este printre puținele așezări rurale, în care instituțiile publice au rampe de acces.

VALENTIN ȚÎȚANU, primarul satului Terebna: Sunt rampe făcute și la noi la Primărie, și la Centrul Comunitar Multifuncțional, la magazine mai sunt rampe, la Centrul Medicilor de Familie care în sat tot sunt. Nu-s prea suficiente, dar mai trebuie la magazine. Nu-s așa de multe persoane cu dizabilități, care stau în cărucior cu rotile. Vreo trei persoane sunt în sat, cam așa. 

GHEORGHE BOSÎI, jurist, Centrul pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități: Instituția care prestează un serviciu public, ea se presupune că trebuie, dar nu se presupune, dar este obligată să asigure accesibilitatea pentru toți, pornind de la magazin, terminând cu un centru comercial, cu un muzeu, o sală sportivă, un bazin. Ele toate trebuie să fie accesibile pentru toți. Locurile de muncă, iarăși, trebuie să fie accesibile, dar ca să ajung eu la locul de muncă, eu trebuie să pot ieși de la mine din casă, dintr-un apartament, dintr-un bloc. Cum ies eu de acolo? Și asta nu trebuie să fie sarcina mea, ca persoană cu dizabilități, de a-mi crea accesibilitatea. Asta trebuie să fie sarcina autorității publice, a gestionarului fondului locativ.

Elena Cucuruzeanu are 29 de ani și locuiește în satul Peresecina din raionul Orhei.

ELENA CUCURUZEANU: Eu am osteogeneză imperfectă congenitală. Este o diagnoză care presupune o fragilitate a oaselor. Când eram mică avem destul de multe fracturi. Puteam doar să cad sau să fac o mișcare mai bruscă și putea să am o fractură, spre exemplu. 

Fragilitatea a ținut-o, în primii ani de școală, mai mult pe acasă. De educația ei, ocupându-se mama sa, care era învățătoare. Elena, însă, era prezentă mereu la evenimentele școlare. De mică a fost o luptătoare și a vrut să fie la fel ca semenii ei. Și i-a reușit.

ELENA CUCURUZEANU: Am vrut mereu să nu pun accent pe obstacole, însă, să caut o alternativă, așa încât să pot să fiu și eu la un nivel cu [ceilalți]. Eu atât de tare vroiam să fim și noi pe coridor cu aceleași clase de liceu. Mă rog, să fim în același mediu ca să nu rămânem la etajul întâi, cu clasele mai mici, de-a V-a. Și am insistat că eu o să găsesc o soluție, o să ridic scările. Adică, nu vreau ca clasa mea să rămână jos doar din cauza mea. 

După absolvirea liceului a decis să-și contunue studiile în străinătate. A fost admisă la Facultatea de psihologie a Universității Sorbonne din Paris, pe care a absolvit-o în 2017.

ELENA CUCURUZEANU: Eu am făcut Licența în Psihologie. Apoi, am făcut doi ani de masterat în Psihologia clinică și de dezvoltare, mai mult specializată în psihologia copiilor și adolescenților. Recent, am început să fac puțin voluntariat într-o asociație mică de la mine din oraș, din Franța. O asociație mică, care se ocupă cu susținerea persoanelor cu dizabilități din regiunea orașului nostru, unde mi-am propus serviciile de voluntariat ca psiholog, ca susținere psihologică și, uneori, facem grupuri de discuții.

În prezent locuiește în Franța, iar acasă vine doar de sărbători. În satul natal, însă, nu se descurcă fără ajutor.

ELENA CUCURUZEANU: În Franța sunt complet independentă. Adică, pot să iau transportul public, pot să merg la magazin singură și asta îmi dă o libertate care, probabil, în mare parte, asta și mă ține acolo în marea parte a timpului, pentru că pot să fac absolut tot singură. 

ION CUCURUZEANU, tatăl Elenei: În sat n-are cum să se ducă că trebuie însoțitor, că acolo ba e vale, ba e deal. Cum e ea? E o fire puternică, răbdătoare… Acuș o să plâng. E greu de grăit. Ea e mai puternică decât mine deja. La mine emoțiile, când mă gândesc ca o să-i fie greu. 

Mama Elenei a fondat în 2002 Asociația de sprijin a copiilor cu handicap fizic din Peresecina.

VARVARA CUCURUZEANU, mama Elenei: Am hotărât să facem Asociația și să ajutăm atât copilul nostru, cât și toți copii din sat. Aveam atunci 40 de copii cu nevoi speciale. Noi am luptat și pentru integrarea copiilor cu dizabilități la grădiniță, nu numai la școală. Dar copii aveau bucuria asta, de a fi cu toți. Nu vă închipuiți câtă bucurie aveau ei, când erau de rând cu toți. 

GHEORGHE BOSÎI, jurist, Centrul pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități: Statul are alte priorități. Statul întreține un aparat birocratic enorm, statul întreține o sumedenie de funcționari care nu fac nimc. Statul nu-și vede prioritățile așa cum ar trebui. Aș recomanda părinților sau persoanelor cu dizabilități să se asocieze, să bată la pragurile instituțiilor publice, să-i bombardeze cu petiții, să scrie la instituțiile private: magazine, farmacii, să-și schimbe atitudinea și să implementeze accesibilitatea azi, dar nu mâine. Azi, fiindcă fără o presiune din partea societății pe agenții economici, pe instituțiile publice, lucrurile nu se vor schimba.

Până statul își va revizui prioritățile, persoanele cu dizabilități sunt, în mare parte, pe cont propriu.

ELENA CUCURUZEANU: Mult contează și cum tu te percepi. Eu atât de mult vroiam să mă percep egală și ca toți semenii mei, încât eu, poate, transmiteam și asta într-un fel. Respectiv, cum tu te percepi pe tine, așa te percep și oamenii din jur. Și cred că asta foarte mult contează.

ADELA POSTOLACHI: Acum mă simt bine, ok. Dacă m-ar fi întrebat cu vreo zece ani în urmă, aș spune că erau perioade când vroiam să renunț la tot. Mulți mi-au spus: „Cedează. Stai acasă. La ce bun îți trebuie”. Pe toți îi ascultam și ziceam: „Bine”. Eu la toți zic: „Bine”. Nu contrazic. Dar, în final, m-am gândit că asta m-a ținut.

Acest material video a fost produs cu suportul financiar al Uniunii Europene. Conținutul acestuia reprezintă responsabilitatea exclusivă a proiectului „Actorii societății civile – promotori ai schimbării în țările Caucazului de Sud și Republica Moldova”, finanțat de Uniunea Europeană. Conținutul materialului video aparține autorilor și nu reflectă în mod neapărat viziunea Uniunii Europene.

Comentează

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *