Vindecând trauma războiului

Războiul lasă răni adânci nu doar pe corp, dar și pe suflet. Copii sunt unii dintre cei mai vulnerabili când se întâmplă astfel de orori. O știu psihologii Centrului Național de Prevenire a Abuzului față de Copii (CNPAC), condus de Daniela Sîmboteanu, care au oferit consiliere în peste 60 de Centre pentru refugiați.

DANIELA SÎMBOTEANU, psihologă, președinta Centrului Naţional de Prevenire a Abuzului faţă de Copii: Noi nu putem să egalăm acea vulnerabilitate pe care azi o are o persoană din Ucraina, care și-a lăsat casa, care i-a lăsat pe cei apropiați. Chiar dacă s-au integrat, chiar dacă vedem acum mai multe zâmbete pe ochii lor, oricum sechelele sunt pe termen lung.  

24 februarie este o dată care împarte, cred că nu doar anul 2022, dar întreaga viață – până și după. Niciodată nu am crezut că va fi: până la război și după război. Ca persoană am reacționat foarte emotiv la ceea ce s-a întâmplat, fiind și dintr-o familie de ucraineni. Buneii mei sunt ucraineni. M-a prins această veste în afara țării. Eram la Viena la o instruire. În două ore s-a închis spațiul aerian și nu mai aveam cu ce să mă întorc acasă. Era o senzație de insecuritate personală pe care am trăit-o.  

Când am ajuns în organizație colegele mele erau foarte speriate, ceea ce și era firesc pentru acele zile. Mi-am dat seama că se așteaptă de la mine să dau curaj, să dau sens, să dau cumva un răspuns la ceea ce se întâmplă și pentru colegele mele, dar în general pentru refugiați.  

Noi, practic, am creat într-o săptămână un serviciu de asistență mobilă a copiilor care sunt afectați de această criză umanitară și care, totodată, să prevină cazurile de violență, de trafic, de exploatare a copiilor. Pentru că ne-am dat seama că atunci când este un flux atât de mare de oameni există și foarte multe riscuri.  

Pe parcurs provocările tot au venit și au venit. Rămâne a fi provocare – lipsa timpului, lipsa suficientelor brațe de muncă pentru a realiza tot ceea ce ne dorim și pentru a răspunde la toate nevoile refugiaților, a copiilor în special. Mă refer aici nu la nevoile materiale, pentru că din start noi nu ne-am propus să acoperim nevoile materiale ale refugiaților, mă refer aici la nevoia emoțională, nevoia psihologică pe care o au copiii, care este exprimată prin dorul de casă, dorul de colegi, dorul de tata, doliu pentru pentru o persoană care a decedat.  

Am lucrat cred că în peste 60 de centre de-a lungul acestui an. La moment suntem în 21 de centre. Avem colegi din Ucraina, psihologi care au venit aici și lucrează alături de noi. Noi ne-am propus din start să creăm o jucărie care să ajute copiii să depășească stresul. Dar un impuls încă și mai puternic a apărut atunci când cineva din colegele mele a venit din teren și a spus că a consiliat un copil care și-a pierdut jucăria lui personală trecând, aici în Moldova, dintr-un centru de plasament a refugiaților în altul. Și a fost foarte afectat acel copil. Așa am creat jucăria „Trimka”, așa o numim noi, de la cuvânt „pidtrimka”, care e și numele echipei noastre mobile. E un cuvânt care din traducere din ucraineană înseamnă suport. 

Lecția, probabil, pe care am învățat-o este că niciodată omul nu-și cunoaște limitele pe care le are. Noi avem foarte multe resurse în noi și trebuie doar să le activăm. Nu se merită să moară oameni, nu se merită copiii să nu-și vadă familiile, să-și piardă jucăriile. Eu cred că noi avem nevoie de pace.   

Acest subiect a fost produs cu suportul financiar al Uniunii Europene. Conținutul materialului video aparține Cu Sens și nu reflectă în mod neapărat viziunea Uniunii Europene.